Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Informații generale

Muzeul Etnografic al Transilvaniei este primul muzeu etnografic din România, care şi-a desfăşurat activitatea neîntrerupt, de la înfiinţare până în prezent. Această instituţie a adunat, în cele opt decenii de activitate, cu răbdare şi competenţă ştiinţifică, zeci de mii de mărturii ale civilizaţiei tradiţionale din spaţiul românesc.
Iniţiativa înfiinţării muzeului aparţine Ministerului Artelor care, în 1920, pornind de la propunerile înaintate de Coriolan Petranu, inspectorul general al muzeelor în cadrul Consiliului Dirigent Român, a oferit suma de 600.000 lei pentru înfiinţarea unui muzeu etnografic la Cluj.

La 4 mai 1922 Fundaţia Culturală “Principele Carol”numeşte o comisie, formată din George Vâlsan, Sextil Puşcariu, Alexandru Lapedatu, Romulus Vuia şi George Oprescu care urma să facă propuneri în vederea constituirii Muzeului.
Astfel, în iunie 1922, Comisia hotărăşte înfiinţarea imediată, la Cluj, a unui muzeu etnografic. Jaloanele programului ştiinţific, în baza căruia urma să funcţioneze Muzeul, au fost trasate în şedinţa din 22 iunie 1922. Acestea prevedeau ca Muzeul nou înfiinţat să cuprindă toate ramurile etnografiei, nu numai arta populară, să cerceteze, să adune, să păstreze şi să valorifice ştiinţific obiectele şi fenomenele culturii populare româneşti şi ale naţionalităţilor coabitante, să formeze un vast fond documentar, valorificat prin expoziţia pavilionară, prin secţia în aer liber şi, în principal, prin studii de specialitate.

Înființarea Muzeului Etnografic al Ardealului a marcat un moment important în istoria muzeografiei şi etnografiei româneşti, fiind primul muzeu care are la bază un program ştiinţific, ca urmare a unor campanii de cercetări, finalizate cu achiziționarea unui număr impresionant de materiale etnografice (1230 de obiecte şi 160 fotografii) care, organizate tematic, au constituit suportul primei expoziţii etnografice. Programul ştiinţific al muzeului a fost elaborat de cei mai de seamă specialiști ai vremii, cu serioase cunoştinţe, în cercetarea culturii populare şi în domeniul etnografiei.

SECŢIA PAVILIONARĂ - PALATUL REDUTA - str. Memorandumului nr. 21

Clădirea, monument istoric, datează din secolul al XVI-lea, perioadă din care se păstrează doar subsolul. În secolul al XVIII-lea, clădirea a fost renovată, aici funcţionând cel mai important han al oraşului, ”Calul Bălan”. În secolul al XIX-lea, printr-o nouă renovare, i s-a conferit înfăţişarea actuală primind, totodată, denumirea de “Reduta”. Tot în această perioadă, clădirea devine unul dintre cele mai importante edificii politice, administrative şi culturale din Transilvania. Sala mare de la primul etaj a fost martora unor importante evenimente culturale şi istorice, atât pentru Transilvania, cât şi pentru oraş: concerte, adunări publice şi recepţii. Aici au concertat mari muzicieni ai lumii: Franz Liszt, Bélá Bártok sau George Enescu. Clădirea a fost, de asemenea, unul din locurile de întrunire ale Dietei Transilvaniei (Parlamentul provinciei).
În 1894 s-a desfăşurat, în palatul “Reduta”, unul din cele mai mari procese politice ale secolului, reflectat de întreaga presă europeană: Procesul Memorandiştilor. În pledoaria rostită, în cadrul acestui proces, în calitate de acuzat, fruntaşul politic român dr. Ioan Raţiu a rostit memorabilele cuvinte: ”Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă !”

Secția pavilionară cuprinde expoziția de bază a muzeului, a cincea expoziție permanentă, deschisă în anul 2006, intitulată Cultura populara din Transilvania - sec. XVIII - XX şi expoziţia permanentă Atinge şi Înţelege - Mesajul tactil al obiectelor ţărăneşti tradiţionale.

Expoziţia permanentă - Cultura populară din Transilvania - sec. XVIII-XX reconstituie modul de viata de acum doua secole al țărănimii transilvănene, expunând unelte simple și instalații ingenioase folosite în activități casnice, costume populare. Sunt prezentate, de asemenea, obiceiurile tradiționale din ciclul vieții și cele din timpul anului.

Expoziția Atinge și Înțelege este o premieră în domeniul muzeologiei românești, fiind prima expoziţie muzeală permanentă din ţară organizată special în beneficiul persoanelor cu deficienţe de vedere. În afară de obiectele expuse, grupate pe categorii etnografice, publicul vizat mai poate beneficia de: ghidaj specializat; ghid plastifiat, plăcuţe indicatoare, etichete în alfabetul Braille, desene cu teme etnografice în relief şi în alfebetul Braille. Accesul la expoziţie este adaptat nevoilor specifice ale celor cu deficienţe de vedere prin amplasarea unor benzi podotactile. De asemenea, pentru o mai bună orientare, la intrarea în muzeu, cei ce au nevoie pot utiliza macheta tactilă a spaţiului expoziţional prin care vor intui mai bine structura acestui spaţiu.

ATINGE SI INTELEGE - Mesajul tactil al obiectelor taranesti traditionale

Din cele mai vechi timpuri, procurarea hranei a constituit pentru grupurile umane o activitate de prima importanta. in functie de tehnicile diferite de obtinere a hranei vorbim, pentru acele perioade, de populatii de culegatori, de populatii de vanatori sau pescari, de populatii agricole sau crescatoare de animale, fiecare categorie avand o cultura si o mentalitate aparte. in timp ce culegatorii, vanatorii si pescarii valorificau direct resursele de hrana oferite de natura, cei care cultivau pamantul si crescatorii de animale le obtineau actionand asupra naturii, pe care o modelau in acest scop. Deoarece cultivarea pamantului si cresterea animalelor generau surse de hrana mai sigure si pentru perioade mai lungi, aceste doua ocupatii au devenit treptat dominante in cazul majoritatii comunitatilor umane, iar vanatoarea, pescuitul si culesul plantelor si fructelor din natura au ramas ocupatii secundare, practicate doar ocazional sau de un numar restrans de persoane. Aceasta structura ocupationala a fost caracteristica si mediului nostru rural pana dupa al doilea razboi mondial. Spre deosebire insa de situatia din satele Europei Occidentale, unde se producea masiv pentru vanzare, in satele transilvanene familia era orientata preponderent spre asigurarea nevoilor proprii, din resurse proprii. in consecinta, in satele noastre au fost folosite pana tarziu tehnici stravechi, organice, de exploatare a mediului natural, in acord cu natura si ritmurile ei. Lasat necultivat un timp sau fertilizat cu gunoi de grajd, pamantul isi mentinea fertilitatea pentru viitor. Crescute sub cerul liber, pe pajisti naturale, rasele locale de animale au castigat, printr-o selectie de secole, un fond genetic valoros. Pentru construirea adaposturilor si pentru confectionarea diferitelor unelte de munca se folosea pe scara larga lemnul, o materie prima organica, regenerabila, prezenta din belsug in hotarele satelor. imbracamintea si tesaturile erau confectionate in familie, de catre femei, din canepa, in si lana, materiale organice, obtinute in propria gospodarie. Majoritatea vaselor de gatit erau confectionate din lut, tot in sate, de catre tarani specializati. Doar piesele din fier, folosite in cantitati mici, erau cumparate din afara mediului taranesc. Atat folosirea acelorasi materiale si a acelorasi tehnici silvice, agricole, pastorale si mestesugaresti cat si sincronizarea activitatilor economice la nivelul comunitatilor satesti au condus la omogenizarea culturii materiale a acestora si au influentat decisiv anumite aspecte ale vietii lor spirituale. Astfel apare sentimentul apartenentei individului la o comunitate rurala anume, cu identitate culturala proprie, ilustrata atat prin obiceiuri, cat si prin obiecte diverse, confectionate si decorate intr-un anumit fel.
In lumea contemporana se manifesta un interes deosebit pentru vechile tehnici taranesti traditionale din domeniul agricol, silvic, pastoral si pentru mestesugurile traditionale, tocmai pentru ca ele ofera sugestii valoroase in domeniul dezvoltarii durabile, ecologice, crutand natura si folosind materii prime regenerabile.

Modulul 1
In partea stanga a acestui modul sunt grupate obiecte folosite in special de femei si copii, pentru a culege din natura fructe de padure sau ciuperci..
Primul exponat este un recipient pentru cules fragi, realizat din coaja de brad. O portiune din coaja neteda a unui brad se decupeaza in lung, cu cutitul, se indoaie pe verticala, marginile se suprapun si sunt inchise pe fiecare latura cu o nuia care le strapunge jos si sus, unde fixeaza si toarta, realizata tot din scoarta. Aceste vase se confectionau pe loc, in padure, cele pentru zmeura sau mure fiind mult mai mari. in schimb, cosurile din nuiele impletite, de tipul celui expus sau mai mari, folosite pentru cules ciuperci,erau realizate de mestesugari.
Urmatoarea piesa este un culegator de afine, compus dintr-o cutie de lemn care are dinti desi si lungi la un capat si un maner in partea superioara. Manerul era prins cu mana, dintii erau apasati printre ramurelele cu afine, dupa care cutia era ridicata si toate afinele de pe ramurele erau 'pieptanate' in cutie.
Alaturi este expus un spargator de alune, compus din doua brate, perforate la un capat de un ax de lemn. Cand capetele lungi ale bratelor sunt stranse cu mana, aluna fixata intre ele, intr-o adancitura, este sparta. Asemenea piese erau decorate cu crestaturi de catre flacai, care le daruiau fetelor.
Numarul mare al paraielor, raurilor, lacurilor din Transilvania si importanta deosebita a carnii de peste in perioadele de post au contribuit la dezvoltarea aici a numeroase tehnici traditionale de pescuit, de la cele mai simple (prinderea pestilor cu mana sau prin ametirea lor cu anumite plante zdrobite in paraie) la cele care necesitau unelte din plasa, din nuiele sau din fier (furci si carlige de undita).
Ostia, furca de fier cu mai multi dinti si coada de lemn, era folosita pentru a prinde pestii prin intepare. Primavara si toamna, cand pestii se miscau lent in apa rece, taranii foloseau furca in mijlocul raului, urcati pe catalige, niste picioare din lemn care ii mentineau afara din apa. Pe raurile adanci, furca se folosea din barca, noaptea, pestii fiind atrasi spre pescari de lumina unei faclii.
Dintre numeroasele unelte din plasa, de forme si dimensiuni diferite, este prezentat aici un fragment dintr-o plasa folosita pe raurile mari. Plasa era intinsa de-a curmezisul raului, atingand fundul cu marginea de jos, prevazuta cu greutati, in timp ce marginea de sus era mentinuta la suprafata de niste bucati de lemn. Doua barci, fiecare langa un mal, trageau capetele plasei in lungul raului, dupa care se apropiau, unindu-le si capturand in interior pestii intalniti in cale.
Dintre capcanele pentru pesti impletite din nuiele prezentam aici varsa, un cos lunguiet, care are o intrare larga la un capat, celalalt capat fiind inchis. Intrarea larga se ingusteaza tot mai mult spre interiorul cosului, pentru ca pestele, atras de momeala in varsa (slanina afumata, mamaliga tare), sa nu mai poata gasi drumul spre iesire. De varsa se leaga o piatra, sa o tina la fundul apei, si o sfoara lunga, cu care e scoasa pe mal dupa un timp oarecare (o zi, o noapte).

Modulul 2
Cultivarea pamantului era si este, alaturi de cresterea animalelor, o ocupatie principala a satenilor din Transilvania. in aceasta zona au fost folosite doua tehnici traditionale de pastrare pe termen lung a fertilitatii solului. Tehnica cea mai veche urmarea refacerea naturala a fertilitatii pamantului cultivat, prin 'odihnirea' lui: dupa ce fusese arat si semanat 6-7 ani la rand, terenul era lasat alti 6-7 ani sa fie pasunat de animale, timp in care se regenera si putea fi cultivat alti 6-7 ani, acest mod de rotatie continuand la nesfarsit. Tehnica mai avansata, care se foloseste in unele sate si astazi, consta in rotirea terenului in fiecare an si fertilizarea lui sistematica, cu gunoiul vacilor si oilor, fara de care refacerea terenului nu s-ar putea produce.
Pentru a rodi, pamantul era scormonit cu plugul tras de animale, era imprastiata peste el samanta, cu mana, si se trecea peste ea cu grapa cu colti de lemn sau de fier, pentru a o acoperi si a marunti pamantul. in jurul porumbului sau cartofilor deja rasariti se aduna pamantul cu sapa de fier, cu care se taiau si buruienele. Cerealele paioase erau recoltate prin taierea tulpinilor cu secera de fier, dupa care spicele asezate pe pamant erau lovite cu imblaciul de lemn, pana erau eliberate boabele.
In cosul din expozitie avem boabe de mei, grau, ovaz, porumb si seminte de floarea soarelui si bostan. Prin batere cu batul se obtineau si boabele de fasole si floarea soarelui.
Boabele de porumb se indepartau de pe stiulete cu o lama dintata de fier, introdusa pe palma, expusa alaturi de cosul din nuiele.
Semintele de bostan, uscate, erau sfarmate in recipientul de lemn de alaturi, numit piua, apoi erau cernute, prajite si presate, pentru a se obtine uleiul.
In rasnita de piatra din dreapta modulului se zdrobeau boabele de cereale pentru a se obtine o faina grosiera, numita pasat, care se consuma fiert sau ca umplutura in sarmale. Boabele se puneau in orificiul din centrul pietrei superioare, care era rotita cu mana, si erau prinse si macinate, prin rotire, intre aceasta si piatra inferioara fixa, iar pasatul curgea prin gaura din partea din fata a rasnitei.

Modulul 3
Cresterea traditionala a animalelor era strans legata de cultivarea pamantului, deoarece asigura gospodariei taranesti forta de tractiune si substanta fertilizatoare absolut necesara regenerarii pamantului. in plus, importanta produselor lactate si a carnii in alimentatia traditionala si usurinta cu care se vindeau animalele in targuri faceau din aceasta ramura economica o ocupatie la fel de rentabila sau chiar mai rentabila decat cultivarea pamantului. Se cresteau in Transilvania cornute mari, cai, porci, dar cresterea oilor s-a dezvoltat aici in mod deosebit, in special in regiunile montane din sud. Proprietarii de oi de aici cresteau sute de mii de oi, pe care nu le puteau ierna in satele lor, ci le duceau la sute de kilometri distanta, pentru a se hrani singure, toata iarna, in zonele cu trestie de langa Dunare. Ei se imbogateau vanzand branza, lana si carnea, atat negustorilor din sudul Dunarii, cat si celor din Transilvania.
Traista din piele expusa in acest modul, decorata cu placi si nasturi de alama, este tipica pentru pastorii de oi transilvaneni, numiti pacurari. in ea isi pastrau pastorii mancarea si otelul, cremenea si iasca necesare producerii focului.
Alaturi de traista este expusa o cana realizata artistic, din lemn, folosita pentru a lua apa din izvoare, si o bata decorata, in care pacurarul se sprijinea cand urca o panta sau sarea peste un parau. Cu ajutorul ei conducea oile, se apara impotriva lupilor sau tinea socoteala oilor, prin crestaturi alaturate, dispuse in lungul batei.
Pe un stativ special sunt expuse clopotele de tabla, de marimi diferite, pentru a avea sunete diferite, care erau purtate la gat doar de o parte a oilor sterpe si de berbeci. Ele aveau rolul de a mentine turma grupata, in cursul pasunatului, de a semnala noaptea atacul lupilor si de a usura gasirea oilor care se rataceau. Clopotele de bronz, expuse in sir, erau purtate la gat de cai si de cornutele mari.
Majoritatea obiectelor folosite de crescatorii de animale erau confectionate din lemn, dar piesele de fier jucau si ele un rol important. Fara potcoavele din fier, prinse cu cuie pe copitele cailor si boilor, pentru a nu aluneca pe pamantul umed sau pe gheata, forta de tractiune a acestor animale ar fi fost mult mai mica. in dreapta clopotelor de bronz este expusa o potcoava ce se prindea pe copita unica a cailor iar alaturi sunt doua potcoave, batute cu cuie pe copita divizata a cornutelor mari. Tot aici este expusa un fel de potcoava cu patru gheare, numita 'mata', legata, iarna, de talpa incaltamintei, pentru a nu aluneca.
Potcoavele si 'matele' erau confectionate de fierarul din fiecare sat, care incalzea fierul in foc pana devenea suficient de moale pentru a-l modela prin batere cu ciocanul. Deosebit de respectat in sat, fierarul era cel care repara si ascutea partea din fier a tuturor uneltelor taioase folosite de agricultori, crescatori de animale, mestesugari, vanatori si pescari. Tot el confectiona din fier obiectele care ajungeau in contact cu focul vetrei, cum ar fi pirostria si calul de vatra, expuse in dreapta acestui modul. Vatra din locuinta taraneasca consta dintr-o platforma din piatra si pamant, de marimea unei mese dar mult mai joasa, pe care se facea un foc neacoperit, de la care fumul urca, printr-un horn de nuiele, sub acoperis. Pirostria consta dintr-o bara circulara, sprijinita pe trei picioare de fier. Picioarele erau infipte direct in focul de pe vatra, iar peste partea circulara se aseza deasupra flacarilor o oala de lut in care fierbea mancarea. Si calul de vatra avea trei picioare, dar ele erau prinse de o bara simpla, indoita in sus la un capat, in asa fel incat semana cu silueta unui animal. Acest obiect era folosit tot la o asemenea vatra, ca suport pentru lemnele aprinse sau pentru frigarile de fier in care era infipta carnea ce se prajea deasupra focului.

Modulul 4
Deoarece fierul era rar si prea scump pentru tarani, atat vasele in care se gatea, cat si cele in care se pastrau lichidele sau diferite alte produse alimentare erau modelate din pamant, de mesteri olari, care erau tarani din sate mai sarace, in care nu se putea trai doar din agricultura si cresterea animalelor. Ei stiau sa aleaga pamantul potrivit pentru vase, numit lut, il taiau in felii subtiri, sa-l curete de pietricele, il framantau, il udau si il modelau cu palmele pe un disc din lemn, rotit continuu cu ajutorul picioarelor. Vasele modelate erau lasate la uscat, iar apoi erau decorate cu pamanturi colorate si erau cladite intr-un cuptor special in care erau expuse focului pana ce peretii lor se intareau. Aceasta tehnica s-a folosit mii de ani, desi peretii vaselor astfel obtinute nu erau complet impermeabili. Un pas inainte in tehnica olaritului s-a facut cand s-a descoperit smaltul, o substanta care se turna in stare lichida peste vasul ars o data si decorat. Vasul se ardea apoi in cuptor a doua oara, pentru ca smaltul sa devina tare, sticlos, si sa faca vasul impermeabil.
Primele piese expuse in modulul cu ceramica, in stanga, sunt doua vase folosite pentru transportat si pastrat apa de baut. Primul vas, nesmaltuit, numit ulcior sau ol, are sus o gura ingusta, gaurita, prin care se toarna apa pentru a-l umple. Prin manerul gaurit, apa din vas ajunge la o protuberanta perforata, numita tata, folosita pentru baut. in ol sunt inchise cateva bile din lut ars, care curata de mal peretii vasului, prin scuturare.
Vasul alaturat, canta are gura larga, maner pentru transport, iar corpul sau este acoperit in intregime cu un strat de lut fin, numit angoba, peste care au fost desenate motivele decorative.
Langa aceste doua vase este expusa o cana pentru baut apa ai carei pereti din lut au fost frecati, inainte de arderea in cuptor, cu o piatra neteda, care a inchis porii, asa incat, dupa ardere, peretii au ramas fini, luciosi si aproape impermeabili.
Urmatoarea piesa spre dreapta este o oala pentru gatit la vatra libera, unde era asezata pe pirostrie sau chiar direct pe jar. Ea este smaltuita, are 2 toarte, capac, si este ornamentata in partea superioara cu un brau decorativ, adancit. Corpul oalei este mai larg la mijloc, pentru ca flacarile sa atinga eficient peretii.
Forma vaselor de ceramica corespunde intotdeauna unei utilizari anume. Cele doua vase inalte si mai inguste erau folosite, de exemplu, pentru obtinerea laptelui acru, pentru ca in ele smantana nu urca repede la suprafata, ci se repartizeaza mai omogen in toata masa laptelui acru, care dobandeste un gust mai bun.
Inca de la inventarea ei, in neolitic, ceramica a avut, pe langa functia utilitara, si una estetica, atat in ceea ce priveste forma, cat si sub aspectul decorului. Si in casele taranesti intalnim aceeasi situatie. Placa din lut ars, cahla expusa in acest modul este decorata cu ornamente in relief acoperite cu smalt colorat. Ea era prinsa, alaturi de altele, pe cosul de fum al vetrei libere, cu dublul rol de a pastra caldura si de a decora incaperea.
Farfuria de alaturi este smaltuita si decorata in interior cu un model floral central, realizat prin zgarierea lutului umed si umplerea conturului cu culoare intinsa cu pensula. Mai multe astfel de farfurii erau insirate in partea de sus a peretilor interiori, agatate de cuie sau asezate intr-un cuier de lemn, care sustinea in partea de jos, in cuie de lemn, si un sir de vase inguste si inalte, de forma si marimea celui expus alaturi. Aceste vase, numite cancee, erau folosite initial pentru baut vin, dar mai apoi au capatat un rol decorativ predominant. Canceele transilvanene aveau o forma caracteristica (corp alungit, maner lateral, gura evazata) si erau acoperite cu ornamente florale sau geometrice, realizate cu pensula sau prin presarea diferitelor culori prin orificiul din varful unui corn de vita, in asa fel incat se obtineau linii in relief, colorate.

Modulul 5
Toate tesaturile folosite in gospodaria taraneasca traditionala erau confectionate in familie, mama deprinzandu-si fetele cu tesutul de la o varsta frageda. Aceasta activitate se desfasura la razboiul de tesut, o instalatie care permitea tarancii sa impleteasca semi-mecanic firele, transformandu-le intr-o stofa compacta. Pentru majoritatea pieselor tesute se foloseau materii prime obtinute si prelucrate in gospodaria proprie (canepa, in, lana). Bumbacul era cumparat de la targ, sub forma de fire, si era folosit, pentru tesut, fie in amestec cu in sau cu canepa, fie neamestecat, in cazul tesaturilor considerate fine. Lana fina si matasea, ambele cumparate, se foloseau in cantitati foarte mici si numai ca materiale de ornamentare.
Acest modul contine principalele materii prime si principalele tipuri de tesaturi realizate in gospodaria traditionala. Pe tija superioara a modulului este expus in stanga un smoc de fibre de canepa, obtinute, prin pieptanare finala, din tulpinile de canepa scufundate un timp in apa, uscate apoi si zdrobite. Alaturi este prezentat un esantion de fire de canepa, obtinute de femei prin toarcere, adica prin rasucirea rapida a fibrelor intre degete. In partea dreapta a tijei este rulata o tesatura de canepa din care se putea confectiona, prin adaugare sau croire, un cearsaf, o perna, un stergar sau o camasa. Tesatura este destul de aspra, desi era executata din cea mai fina categorie de fibre de canepa, numita fuior. Tesaturile grosiere, cum ar fi cele din care se faceau sacii, erau realizate din fire de canepa mult mai aspre.
Tocmai moliciunea deosebita a bumbacului, in comparatie cu canepa, a contribuit la introducerea lui in mediul taranesc, alaturi sau in locul acesteia. In stanga celei de-a doua tije sunt prezentate doua tipuri de fir de bumbac (subtire si gros), cumparate de taranci de la targ, iar alaturi de ele - o tesatura din bumbac neamestecat, moale si neteda.
Pe tija de mai jos sunt prezentate, in stanga, doua esantioane de lana, materie prima obtinuta si prelucrata in gospodarie. Smocul de lana de oaie expus urma sa fie supus pieptanarii, scarmanarii si toarcerii manuale, obtinandu-se in final firele de alaturi. Prin teserea in razboi a acestor fire se obtineau tesaturi de lana - simple sau ornamentate - folosite ca acoperitoare pentru pat, lavite, masa, perete. Pe langa rolul practic - acela de a pastra caldura - tesaturile de lana aveau si un rol decorativ important in casa taraneasca. O asemenea tesatura ornamentata, cu functie preponderent decorativa, este rulata, pentru exemplificare, in partea dreapta a acestei tije.
Pe tija inferioara a modului este expusa o tesatura de lana numita panura, care e mult mai densa, mai groasa si mai paroasa decat tesatura decorativa precedenta, deoarece a fost supusa unui proces de indesare, prin baterea ei, sub apa, ore in sir, intr-o instalatie speciala, pusa in miscare de apa si numita piua. Din aceasta stofa groasa, calduroasa si rezistenta se croiau hainele taranesti de iarna, numite sumane, sau acoperitoarele de pat numite toale.

Modulul 6
Acest modul prezinta diferite tehnici de ornamentare a tesaturilor din panza, practicate in satul traditional. Piesele alese pentru exemplificare sunt stergare, dar si fetele de masa sau fetele de perna erau decorate in mod asemanator. Stergarele erau insa prezente in numar mai mare in casa taraneasca traditionala, fiind insirate deasupra patului, pe o ruda atarnata de tavan, sau inconjurand farfuriile decorative expuse pe pereti.
Pe tija superioara a acestui modul sunt expuse doua stergare. Cel din stanga ilustreaza cea mai veche si mai simpla tehnica de decorare practicata in cazul tesutului: invergarea, adica alternarea unor dungi inguste, tesute cu fire mai groase, dintr-un material anume, cu dungi tesute cu fire mai fine, din alt material, si cu dungi realizate cu fire colorate. Stergarul din dreapta, tesut din bumbac, are un decor mai dezvoltat: si acesta se bazeaza pe dungi, dar ele sunt late, colorate, iar cel din mijloc contine motive decorative simple, netede si divers colorate. La aceasta piesa apare si cea mai veche forma de decorare a capetelor piesei: este vorba de franjurile scurte, obtinute prin destramarea panzei.
Tesatura din bumbac din stanga tijei de mai jos contine registre si mai late, colorate, care contin motive decorative mari, executate in relief, intr-o tehnica mai noua decat cea a motivelor netede si mici. Franjurile scurte sunt inlocuite aici de ciucuri lungi, impletiti si innodati artistic. Stergarul de alaturi, tesut din canepa, are un singur registru cu decor in relief, dar in partea de jos are o dantela decorativa complicata si pretioasa, realizata intr-o tehnica dificila.
In sfarsit, tija de jos contine doua stergare din bumbac, necolorate si ornamentate diferit. Piesa din stanga are niste motive decorative in relief, obtinute prin ridicarea unor fire, in timpul tesutului, cu o sarma speciala, dar si motive brodate, iar marginea de jos are ciucuri decorativi impletiti. Stergarul din dreapta are broderie realizata prin scoaterea unor fire, iar in partea de jos are dantela realizata artistic.

Modulul 7
Alaturi de tesaturile din lana, blana de oaie a jucat un rol important in confectionarea hainelor taranesti de iarna. Blana nu era insa prelucrata de catre fiecare taran, ci de catre persoane specializate, care foloseau materia prima adusa de client. Aceasta era razuita de resturile de carne, era presarata cu tarate, rulata si depusa intr-un butoi cu apa sarata, unde ramanea mai multe zile, dupa care era uscata si curatata, capatand aspectul celei prezentate in acest modul. Dupa croire, asamblare si ornamentare, o asemenea blana era transformata intr-o piesa purtata de tarani iarna.
Unele haine din blana, numite cojoace, aveau maneci si erau lungi pana la genunchi sau pana la pamant (cele ale paznicilor de oi), altele, numite pieptare, nu aveau maneci si nu depaseau ca lungime talia. Pieptarul barbatesc prezentat in acest modul este deschis in fata. Un asemenea pieptar, purtat la sarbatori, asigura purtatorului un anumit prestigiu social, motiv pentru care era foarte scump, in perioada interbelica fiind platit cu pretul unei vaci. Alaturi de pieptar sunt expuse modele din piele si carton folosite de cojocari in cursul decorarii pieselor din blana. in sfarsit, pe un calapod special, din lemn, este prezentata o caciula barbateasca conica, confectionata din trei bucati de blana de miel, decupate si asamblate prin coasere.

Modulul 8
Imbracamintea nu avea in satul traditional doar o functie practica, de protejare a corpului, ci si o functie de comunicare in cadrul comunitatii si in contact cu strainii. De aceea, imbracamintea satenilor, numita de ei 'port', trebuia sa respecte regulile si gustul comunitatii, initiativa individuala in acest domeniu fiind, in special in vechime, neinsemnata. in functie de sex, varsta si stare civila, satenii purtau obligatoriu anumite piese de imbracaminte, cu caracteristici comune, care sa-i faca usor de recunoscut in satul lor, in zona lor sau sub aspect etnic. Numarul si forma pieselor, combinarea lor, modul de decorare si chiar modul de purtare erau reglementate, pentru a asigura o identificare rapida a individului, in propria sa comunitate sau in afara ei. Pe de alta parte, prin calitatea materialelor si a decorului, prin prezenta sau absenta unor piese scumpe si rare, portul indica puterea economica a purtatorului si pozitia lui pe scara sociala.
In modulul care ilustreaza portul taranesc sunt expuse doua costume romanesti din zona Nasaud. Costumul de fata din stanga se purta in satul Salva cu 40 de ani in urma. Pe cap se purta o naframa din stofa industriala, cu ciucuri, cumparata de la oras, piesa care a inlocuit stergarul de cap tesut in casa, purtat in vechime in zona. Camasa a fost confectionata in gospodarie, din bumbac, si a fost decorata tot aici, la umeri si la mansete, cu motive florale realizate cu margele colorate, fixate de panza cu ac si ata. Camasa este stransa in talie, sub poalele lungi si largi, confectionate tot in gospodarie, din bumbac. Peste camasa a fost imbracat un pieptar inchis pe un umar cu nasturi, confectionat nu din blana, ca in vechime, ci dintr-o stofa groasa, acoperita in exterior cu catifea cumparata, peste care sunt prinse margele colorate ce formeaza motive florale decorative. Tot din asemenea margele marunte, colorate, insirate pe ata, este realizata si podoaba purtata la gat.
Peste poale sunt fixate in fata si in spate, in talie, cu un brau de lana ornamentat, cele doua sorturi drepte, din lana, caracteristice portului femeiesc romanesc din Transilvania. Numite zadii, acestea sunt decorate pe intreaga suprafata cu dungi orizontale colorate, iar in partea inferioara au un registru orizontal, continand motive florale cu functie decorativa. Dantela decorativa care margineste zadia a fost executata tot manual, in gospodarie. Ca incaltaminte se foloseau opincile, confectionate tot in gospodarie, din piele de vita indoita si cusuta in asa fel, incat sa protejeze piciorul infasurat intr-o bucata de panza (vara) sau de lana (iarna).
Costumul barbatesc expus in dreapta este contemporan cu precedentul si apartinea unui tanar necasatorit, starea sa civila fiind indicata de podoaba din pene de paun fixata pe palarie. Camasa din bumbac a fost confectionata si ornamentata in gospodarie, de catre femeile din familie. Ea este lunga pana la genunchi, are maneci foarte largi si este decorata la guler cu motive florale, realizate din margele mici. Pantalonii din panza mai groasa sunt stransi in talie, sub camasa stransa si ea de o curea lata, din piele. Peste camasa a fost imbracat un pieptar de piele deschis doar la gat si ornamentat in fata si in spate cu broderii reprezentand flori si cu bucati de piele decupate artistic si aplicate prin coasere. Tot aplicate sunt si cele doua buzunare mici, plasate in fata, simetric. Opincile barbatesti sunt confectionate si purtate la fel cu cele femeiesti.

PARCUL ETNOGRAFIC NAŢIONAL "ROMULUS VUIA" - str. Tăietura Turcului F.N.

Planul tematic al Parcului a fost elaborat în anul 1929 de profesorul Romulus Vuia, pornind de la necesitatea de a se realiza un muzeu etnografic complex, în care expunerea pavilionară şi cea în aer liber să se completeze reciproc. Muzeul era conceput şi ca o unitate economică în care gospodăriile urmau să fie locuite, efectiv, de către familii reprezentative pentru zonele de provenienţă.

In 1956, Teodor Onişor şi Valer Butură au restructurat planul tematic al parcului, stabilind patru sectoare tematice, adoptându-se totodată denumirea de Secţie în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
I. Instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti.
II. Tipuri zonale de gospodării şi monumente de arhitectură populară.
III. Sectorul etnobotanic (plante tradiţionale, construcţii agricole din hotar).
IV. Sectorul etnozoologic (creşterea animalelor, construcţii pastorale din hotarul satelor).
Odată cu această restructurare s-au stabilit criteriile ştiinţifice, pe baza cărora urmau să fie transferate construcţiile în Parcul Etnografic, precum şi zonarea etnografică a Transilvaniei.

Un accent deosebit a fost pus pe primele două sectoare enumerate mai sus, urmând ca sectoarele etnobotanic şi etnozoologic să fie realizate în partea de nord, respectiv vest a Parcului.

ATELIERUL DE ICOANE - P-ţa Ştefan cel Mare nr. 5

Situat în Piaţa Ştefan cel Mare nr. 5, în apropiere de Turnul Croitorilor, Atelierul de icoane este un centru multifuncţional de creaţie şi restaurare deschis specialiştilor şi publicului larg, în cadrul căruia vor funcţiona laboratoarele de restaurare pictură ulei, tempera şi metale ale Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Aici, sub îndrumarea specialiştilor, vor fi organizate ateliere de creaţie, workshopuri şi happeninguri pe teme culturale, expoziţii de patrimoniu şi expoziţii ale artiştilor contemporani.